Apararea are cuvantul - Petre Bellu

6 Vizionari
Published
Eram în boxa acuzaţilor la Curtea cu Juri.

Nu auzeam nimic, gândurile mă stăpâneau cu putere.

Deodată, vocea preşedintelui m-a făcut să tresar.

Întâi am zâmbit prosteşte, apoi am strigat:

— În faţa legilor, recunosc fără nicio apărare, am ucis!

Zgomotul vocii mele m-a înfricoşat şi, tremurând, am început să zâmbesc iar. De data aceasta zâmbetul meu a fost poate amar, fiindcă procurorul s-a uitat la mine cu milă şi a repetat pentru a nu ştiu câta oara:

— De ce ai ucis?

N-am vrut să răspund. Eram un criminal. Ce ar mai fi putut salva apărarea? Dar, judecând după regulile stabilite de justiţia umană care spune că fiecare efect are o cauză, apărătorul meu a îndrugat o poveste pe care a numit-o „viaţa acuzatului”. La drept vorbind, eu însumi am rămas uimit de neadevărurile debitate şi aşezate simetric pe date, deasupra conştiinţei mele. Cu toată privirea înduioşată ce o avea, procurorul nu s-a sfiit nici el să debiteze alte neadevăruri în contradictoriu.

Curtea, luminată pe deplin, mi-a dat o pedeapsa convenabilă: cinci ani muncă silnică.

„Apărarea are cuvântul”…

Acum, când încerc să mă spovedesc, îmi sună în minte mai mult ca oricând această formulă.

M-am născut în Bucureşti şi sunt fiul unei femei decăzute. Cuvântul e grav, dar e adevărat. Da, sunt fiul unei prostituate şi încă al uneia din bordel. Într-o casă din acestea am văzut eu lumina zilei, şi, datorită faptului acesta, am fost proscris toată viaţa.

Orice faptă frumoasă pe care aş fi făcut-o, nimeni n-ar fi căutat s-o releve, doar că eram fiul unei prostituate, era primul lucru care mi se amintea oricând.

Chiar atunci când mă aflam în mijlocul unor oameni cu totul străini, eram ţinta privirilor de dispreţ. Era ceva în mine care-mi trăda originea. Tată nu aveam, căci mă născusem „din flori”. Mama nu-şi aducea aminte niciodată cu ce bărbat m-a zămislit, căuta să mă mintă. Uneori îmi spunea că a fost un marinar, pentru ca altă dată să-mi spună că a fost un ţigan ori cine ştie ce alt client de ocazie. Aveam un tată, dar necunoscut, aşa cum stă scris pe actul meu de naştere.

M-am născut dintr-o astfel de mamă şi în ciuda tuturor speranţelor ei, am continuat să trăiesc. Am crescut în aerul infectat al bordelului unde mama era o marfă, am luat parte la viaţa de acolo şi am primit să fiu la rând cu câinele de rasă al patroanei, ba uneori şi mai rău.

Mi-aduc aminte că în primii ani ai vieţii mele, mama mă bătea îngrozitor, numai pentru că trăiam, cu toate suferinţele îndurate. În pieptul meu firav, aveam o sută de vieţi, care se îndărătniceau să mă ţină viu, în ciuda mamei. Ştiu că dădea în mine, nu ca să mă pedepsească pentru vreo greşeala, ci mă bătea din senin, căutând să se răzbune pentru toate neajunsurile vieţii mizerabile pe care fusese osândita s-o ducă.

Eram pentru dânsa uneori patroana, alteori poliţia, doctorul, clienţii sau toţi acei care îi făceau viata grea.

Mama mă ura de moarte.

Şi totuşi nu s-a hotărât să mă înstrăineze…

Acolo, în bordelul acela, unde omul nu mai rămânea om, o femeie oropsită de soartă îşi mai putea păstra sufletul de mamă.

De câte ori nu mi-a spus: „c-am să te dau de suflet; am să te duc la poliţie, ori la azil!…” Ba, uneori, când pleca la vizitele medicale, mă lua după ea, spunându-mi că nu mă voi mai întoarce la bordel.

Toate erau însă vorbe. Eu continuam să trăiesc şi creşteam în mijlocul acelor femei pe care nu le puteam înţelege. Am trăit fără să-mi dau seama ce se petrece în jurul meu, până la vârsta de cinci ani. De atunci am început să înţeleg ceva, dar foarte puţin, îmi plăcea să stau seara în „salon”, unde erau numai cântece şi culori frumoase. Femeile erau aproape goale şi mă purtau în braţe. Când una era chemată de clienţi, mă trecea alteia, spunându-i: „ţine tu copilul”.

Era plăcut când mă ţineau în braţele lor calde, dându-mi cofeturi şi tot felul de bunătăţi. E adevărat că uneori se întâmplau şi certuri şi bătăi, dar acestea nu mă speriau, pentru că de când am deschis ochii tot aşa a fost. Dacă se întâmpla să plâng, atunci toate strigau: „tăceţi, s-a speriat copilul”.

Eram copilul lor şi-mi spuneau „copilul frumos”.

Iar pentru a fi cât mai frumos, mă dichiseau în tot felul.

În mijlocul lor eram un idol, faima mea era mare şi până şi clienţii se ocupau de mine, făcându-mi diferite daruri. Mama avea un client, care nu intra în salon, dar, de câte ori venea, mă chema în camera ei şi mă mângâia. Era bătrân, cu părul alb, purta cioc şi părea foarte urâcios. Mă ţinea lângă el cât timp mama se dezbrăca, apoi îmi făcea semn să plec.

Mai târziu, am aflat că domnul acela susţinea că sunt fiul său. Celelalte „fete” făceau caz de afirmaţia aceasta. Mamei însă îi convenea, fiindcă din timp în timp mai rupea de la el bani pentru întreţinerea mea.
Fii primul care comenteaza acest videoclip.
Counters